Amintiri dintr-o copilarie de Aur! (1)

Singur te nasti, singur mori. Intre cele doua solitudini te poti amagi singur, cum ca nu esti singur, ca ai o sotie, un sot, copii, bani, putere. In realitate, chiar si intre cele doua solitudini, esti singur. Toate aceste lucruri nu te ajuta decat sa uiti o vreme acest lucru. Personal nu m-am(Osho) asociat niciodata cu alti oameni, nici chiar in copilarie. Familia mea era foarte ingrijorata deoarece nu ma jucam cu ceilalti copii, profesorii mei erau ingrijorati si imi spuneau:"Ce faci atunci cand ceilalti copii se joaca? De ce stai singur sub copac?" Tuturor li se parea ca ceva nu este in regula cu mine. Eu le spuneam:"Nu va faceti probleme. De fapt, cu voi este ceva in neregula, si cu ceilalti copii. Eu unul sunt fericit cand sunt singur."
    Treptat ceilalti m-au acceptat asa cum sunt. Era imposibil sa ma schimbe cineva. Au incercat in fel si chip sa ma faca sa ma joc cu ceilalti copii de varsta mea, dar imi placea atat de mult sa fiu singur, incat jocul de fotbal mi se parea o nebunie curata. De aceea i-am spus profesorului de sport:"Nu vad nici un rost. De ce sa dai cu piciorul intr-o minge, ca s-o muti de colo-colo? Si chiar daca dai gol, cei cu asta? Ce realizezi cu asta? Daca acestor copii le place atat de mult sa dea goluri, da-le fiecaruia dintre ei cate o minge, ca sa dea fiecare gol. Lasa-i sa dea gol dupa pofta inimii! Asa cum stau acum lucrurile, mi se pare prea dificil. De ce sa complicam inutil lucrurile?" Profesorul mi-a raspuns:"Nu intelegi. Daca ii dai fiecaruia cate o minge, jocul dispare. Daca toata lumea da gol in acelasi timp, ce rost mai are sa joci fotbal?" I-am spus:"Intr-adevar, nu inteleg… Nu faci decat sa creezi obstacole inutile si sa ii impiedici pe copii sa se simta bine. In plus, se mai si lovesc, isi rup oasele, se obosesc, se cearta etc. Ce ma intriga cel mai mult este ca, mii de oameni se aduna ori de cate ori este un meci de fotbal. Se pare ca nu-si dau seama cat de scurta este viata, daca sunt dispusi sa isi piarda timpul privind un joc atat de stupid. Mai si tipa de isi asurzesc urechile… Mie mi se pare o nevroza colectiva. Prefer sa stau singur sub copac."
    Aveam un copac frumos in spatele scolii. Toata lumea imi stia obiceiul, asa ca ajunsese cunoscut drept copacul meu. Nimeni nu mai batea sub el. Ori de cate ori ceilalti copii jucau fotbal sau faceau alte activitati "extrascolare", adica nevrotice, din punctul meu de vedere, ma duceam si stateam sub acel copac. Chiar langa el era biroul directorului, dar eu nu treceam niciodata pe la el. Ma opream doar la copac, ca sa ii multumesc, ca sa imi exprim recunostinta. De multe ori iesea directorul din birou si imi spunea:"Curios! Nu treci niciodata pe la mine. Nu pare sa te intereseze scoala, dar te opresti intotdeauna sa saluti acest copac." Ii raspundeam:"Am invatat mai multe de la acest copac decat de la tine si de la toti profesorii din scoala aceasta. Nu numai ca acestia nu mi-au oferit nimic, dar am fost nevoit chiar sa ma debarasez singur de bagajul inutil de cunostinte cu care m-au impovarat. In schimb, ceea ce mi-a oferit copacul continua sa ma fascineze."
   O sa va surprinda ce am sa va spun in continuare. S-a intamplat de doua ori, deci nu poate fi o simpla coincidenta… Incepand din 1970 am renuntat sa mai trec prin orasul meu natal. Mai demult, ii promisesem bunicii:"Nu voi mai trece prin acest oras decat atat timp cat vei trai. Dupa moartea ta nu voi mai trece niciodata pe aici." Mi s-a spus ulterior ca dupa ce am incetat sa mai trec prin oras, copacul a murit. Initial am crezut ca a fost doar o coincidenta. Parea imposibil sa exista o conexiune atat de puternica intre noi. Dar mi s-a intamplat de doua ori… Cand am devenit profesor la universitate, in fata acesteia se afla un sir splendid de copaci. Obisnuiam sa imi parchez de fiecare data masina sub unul dintre ei. La universitate dispuneam de un privilegiu, nu stiu de ce…Oricare ar fi fost scaunul pe care mi-l alegeam, nimeni nu se mai aseza pe el, nici macar langa el. Probabil ca paream usor periculos. Stiind ca nu am prieteni, ca gandesc altfel decat ei, ca ma impotrivesc religiilor, traditiilor, ca ma opun chiar unui om atat de nobil ca Mahatma Gandhi, care era adorat de intreaga tara, probabil ca se gandeau:"Mai bine sa ma tin departe de acest om. Cine stie ce idei imi mai baga in cap, si ma trezesc in pericol s-o iau razna…"
    Intrucat obisnuiam sa imi parchez masina sub copacul respectiv, nimeni altcineva nu si-o mai parca vreodata acolo. Chiar daca nu aveam ore, locul ramanea gol. In timp, toti ceilalti s-au uscat si au murit, numai copacul meu(asa a ramas cunoscut ca "al meu") a ramas viguros si frumos. La un an dupa ce mi-am dat demisia, vicepresedintele universitatii mi-a spus:"Ciudat. Dupa ce ai plecat, copacul a murit. De cand ai incetat sa mai vii pe la universitate, s-a intamplat ceva cu el." Am tras concluzia ca trebuie sa exista o anumita sincronicitate. Daca ramai tacut sub un copac… El este tacut…Tu la fel…Probabil cele doua taceri fuzioneaza si nu mai pot fi separate. Ori de cate ori va simtiti tristi, asezati-va sub un copac, sau pe malul unui rau, pe marginea unei stanci, si relaxati-va, scufundandu-va in tristetea voastra, fara nici o teama. Cu cat va veti relaxa mai mult, cu atat mai familiarizati veti deveni cu frumusetea starii de tristete si singuratate.Veti constata ca si tristetea isi schimba forma, devenind un fel de bucurie interioara, fara obiect. Va fi o stare profunda, nu ca fericirea voastra superficiala, care dispare la prima adiere de vant.