Amintiri dintr-o copilarie de Aur! (5) "Iubirea si Moartea, sunt Una!"

Orice despartire are o poezie in sine, ii inveti limbajul, ii traiesti profunzimile. Din tristete se naste o bucurie de tip nou…Pare imposibil, dar se intampla. Stiu asta din cauza mortii lui nana. Aceasta a fost o despartire totala. Nu ne vom mai intalni, si totusi despartirea de el a fost frumoasa. Era batran, era pe moarte, probabil din cauza unui infarct. Nu stiam, pentru ca in sat nu exista un doctor, nici macar un farmacist sau un felcer, asa ca nu stiu care a fost cauza mortii sale, dar eu cred ca a fost infarct.

   I-am soptit la ureche:"Nana, ai ceva sa imi spui inainte de plecare? Un cuvant, sau ceva de daruit, care sa-mi aminteasca de tine pentru totdeauna?" Si-a scos inelul si mi l-a dat. Acel inel e probabil la un sannyasin. L-am dat cuiva. Dar acel inel a fost intotdeauna un mister. Toata viata, nimeni nu a stiut ce era in cutiuta aceea mica. Bunicul n-a lasat pe nimeni sa se uite, desi el se uita deseori.

   Cu lacrimi in ochi, bunicul a spus:"Nu am altceva sa iti dau, pentru ca orice ti-as da, iti poate fi luat, iti daruiesc iubirea mea pentru cel care s-a gasit pe sine." Desi nu am pastrat inelul i-am indeplinit dorinta. Am cunoscut unitatea in mine insumi. Ce conteaza un inel? Dar batranul si-a iubit maestrul, pe Mahavira, si aceasta iubire mi-a daruit-o mie. Respect iubirea pe care a purtat-o el maestrului sau si iubirea pe care mi-a purtat-o mie. Ultimele sale cuvinte au fost:"Nu te teme, eu nu mor." Am asteptat cu totii sa vedem daca va mai spune altceva, dar asta a fost tot. Ochii i s-au inchis si s-a stins.

   Imi amintesc si acum acea liniste. O caruta trasa de bivoli trecea prin albia secata a unui rau. Imi amintesc fiecare detaliu. Nu am spus nimic pentru ca nu am vrut sa o tulbur pe bunica. Nici ea nu a spus nimic. Dupa cateva clipe am inceput sa simt o oarecare ingrijorare pentru ea si i-am spus:"Nu mai sta asa, spune ceva. Este o situatie insuportabila." Si, daca puteti sa credeti, ea a inceput sa cante! Asa am aflat ca moartea trebuie sarbatorita. A cantat acelasi cantec pe care il cantase cand s-a indragostit de bunicul, in tinerete.

     Merita sa mentionam acest lucru: acum 90 de ani, in India, ea avusese curajul sa se indragosteasca. La varsta de 24 de ani era o femeie nemaritata inca. Acesta este un lucru cu adevarat neobisnuit. Am intrebat-o odata de ce nu s-a maritat pana la acea varsta. Era o femeie foarte frumoasa. I-am spus in gluma ca pana si regele Chhatterpur ar fi putut sa se indragosteasca de ea. Ea mi-a spus:"Ca tot ai adus vorba despre asta, sa stii ca s-a indragostit si regele de mine. L-am refuzat si pe el, ca pe ceilalti." In India acelor zile, fetele se maritau la varsta de 7 ani, sau la 9 ani. Din frica de iubire… Daca ar fi fost mai mari s-ar fi indragostit. Dar tatal bunicii mele era un poet, cantecele pe versurile lui se mai canta si acum in imprejurimi. El a spus ca nu-si va casatori fata fara consimtamantul ei. Asa ca ea s-a indragostit de bunicul.

   Am intrebat-o:"L-ai refuzat pe regele de Chhatterpur si l-ai luat pe un sarantoc? De ce? Frumos nu era, n-avea nimic extraordinar. Pentru ce te-ai indragostit de el?" Ea mi-a raspuns:"Ce intrebare gresita pui! Cand te indragostesti, nu intrebi de ce. Eu l-am vazut, si asta a fost tot. I-am vazut ochii, si a trezit in mine o incredere care nu s-a clintit niciodata de atunci."

   L-am intrebat si pe bunicul:"Nani spune ca ea s-a indragostit de tine. Bine, dar tu cum de ai ajuns la aceasta casatorie?" Mi-a spus:"Eu nu sunt nici poet, nici ganditor, dar recunosc frumusetea atunci cand o vad." Nici el nu mai vazuse o femeie mai frumoasa decat nani. Si eu eram indragostit de ea, si am iubit-o atat timp cat a trait. A murit la varsta de 80 de ani. Am venit acasa si am gasit-o intinsa, moarta. Ma asteptam, pentru ca dorinta ei a fost sa fie incinerata numai cu mine de fata. Eu urma sa-i aprind rugul, asa ca toata lumea ma astepta. Am intrat, i-am dezvelit fata… Era inca frumoasa! Chiar mai frumoasa, in linistea care se asternuse peste ea. Tulburarile respiratiei, vietii, nu mai erau acolo. Era doar o prezenta.

   Aprinderea rugului a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata. Era ca si cum ar fi trebuit sa ard un tablou al lui Leonardo da Vinci, sau al lui Van Gogh. Pentru mine, ea era mai scumpa decat Mona Lisa, mai frumoasa decat Cleopatra. Nu exagerez. Tot ce e frumos in mine, vine cumva prin ea. Ea m-a ajutat sa fiu ceea ce sunt in toate felurile. Fara ea as fi fost un comerciant sau poate un doctor, inginer… 

   Cand am terminat cu scoala, tata avea prea putina avere ca sa ma trimita la universitate. Se pregatise sa imprumute bani pentru asta. El insista, dar eu nu doaream sa urmez medicina sau sa ma fac inginer. I-am spus:"Daca vrei sa stii, eu vreau sa fiu un vagabond." Tata:"Un ce? Un vagabond?" I-am spus:"Da. Vreau sa dau la filozofie, ca sa devin un vagabond filosof." M-a refuzat zicand:"Nu voi imprumuta bani pentru prostia asta!" Bunica mi-a spus:"Nu-ti fa griji copile. Mergi unde vrei, eu am sa vand tot ce am, ca sa te ajut sa faci cum doresti. Nu te intreb ce vrei sa faci, nici unde vrei sa studiezi." Intr-adevar nu m-a intrebat, si a continuat sa-mi trimita bani inclusiv cand eram deja profesor. I-am spus ca si eu castig, si ca as putea sa-i trimit eu bani ei. Ea a spus:"Nu-ti fa griji. Nu am ce face cu ei. Tie iti sunt mai de folos."

   Toti se mirau de unde aveam bani pentru atatea carti. Aveam mii de carti. Chiar de pe vremea cand eram student. Aveam casa plina de carti, si toti se intrebau de unde aveam atatia bani. Bunica imi spusese:"Sa nu spui la nimeni ca iei bani de la mine, pentru ca parintii tai vor afla si mi-o vor interzice." Asa ca mi-a dat in continuare bani. Inclusiv in luna in care a murit mi-a trimis suma obisnuita. Chiar in dimineata zilei mortii, mi-a semnat ultimul cec. Si, uluitor, erau chiar ultimii bani pe care ii avea in cont. Stia ca nu va mai exista o zi de maine… Am avut mult noroc in viata, dar cel mai mare noroc a fost ca i-am avut pe ei ca bunici si ca mi-am trait primii ani impreuna cu ei.

     De cand ma stiu, mi-a placut un singur joc: polemica. Pe orice tema. Putini oameni maturi ma suportau. De inteles, nici vorba sa ma inteleaga cineva. Nu m-a interesat scoala in mod deosebit. Locul acela era cel mai rau dintre toate. Am fost fortat sa ma duc. Am rezistat cat am putut, pentru ca pe ceilalti copii nu-i interesau aceleasi lucruri ca pe mine, si eu n-aveam nimic in comun cu ce doreau ei. Am fost un copil marginalizat. Interesul meu a fost mereu acelasi, sa cunosc adevarul suprem, sensul vietii, de ce ma aflu eu aici si nu este altcineva in locul meu. Eram hotarat sa nu imi gasesc odihna si sa nu-i las nici pe altii sa si-o gaseasca, pana cand nu voi afla…

   Moartea bunicului a fost prima mea intalnire cu despartirea pamanteasca. A fost mai mult decat o simpla intalnire, in caz contrar nu i-as fi descoperit sensul. Am vazut moartea si ceva mai mult decat ea, am vazut ceva care plute deasupra trupului parasit, elementele… Acea intalnire mi-a determinat tot cursul vietii. Mi-a dat o directie, sau mai degraba o dimensiune care nu-mi fusese cunoscuta mai inainte. Auzisem de moartea altor oameni… Nu i-am vazut insa murind, sau chiar daca am vazut ceva, a fost fara inteles pentru mine. Cand moare un om pe care il iubesti, intalnesti cu adevarat moartea. Trebuie sa insist: nu intalnesti moartea decat atunci cand se stinge o fiinta iubita.

   Cand te inconjoara iubirea si moartea, se produce o transformare uriasa, ca si cum s-ar naste o alta fiinta. Nu vei mai fi niciodata acelasi. Oamenii nu iubesc si de aceea nu au experienta mortii asa cum am avut-o eu. Fara iubire, moartea nu ofera cheia vietii. Alaturi de iubire, ea iti daruieste cheia intregii existente.

   Omul pe care il iubeam era pe moarte. El imi fusese ca un tata. Ma crescuse intr-o libertate absoluta, fara inhibitii, fara interdictii, fara porunci… Iubire in libertate – daca o ai, esti rege. Aceasta este adevarata Imparatie a lui Dumnezeu – iubire in libertate. Iubirea isi adanceste radacinile in pamant, libertatea iti da aripi sa zbori. Bunicul mi le-a daruit pe amandoua. Mi-a daruit atata iubire cat nu avusese pentru nimeni, nici pentru mama, nici pentru bunica. Mi-a daruit libertatea, care este cel mai mare dar. La moarte mi-a dat inelul si mi-a spus cu lacrimi in ochi:"Nu am nimic altceva sa iti dau." Am spus:"Nana, dar mi-ai facut deja cel mai pretios dar." A deschis cu greutate ochii si a spus:"Care?" Am ras:"Ai uitat? Mi-ai daruit iubire si libertate. Nici un copil nu a avut parte de atata libertate cata mi-ai dat tu mie. Ce mai vrei? Ce poti sa-mi mai dai? Iti sunt recunoscator. Du-te in pace."

   Aceasta a fost prima mea intalnire cu moartea, si a fost minunata. Nu a avut nimic urat asa cum se intampla in cazul majoritatii copiilor de pe fata pamantului. Din fericire, am fost alaturi de bunicul meu muribund timp de ore intregi si el a murit foarte incet. Am simtit cum a venit moartea la el, cu toata acea mare liniste pe care o aduce ea. Am avut noroc ca era si nani acolo. Fara ea as fi pierdut poate frumusetea mortii, pentru ca iubirea si moartea sunt foarte asemanatoare. Poate ca sunt acelasi lucru. Ea ma iubea. Imi daruia iubirea ei, iar moartea era de fata, dar inainta incet, incet. Sunetul carutei parca il aud si astazi – trecand peste pietrele din albia raului, biciul carutasului… Strigatul lui catre bivoli… Toate sunt atat de bine inradacinate in memoria mea, incat cred ca nici propria mea moarte nu le va sterge. Poate si atunci voi auzi zgomotul unei carute trase de bivoli.

   Nani ma tinea de mana, si eu eram complet uluit, nu stiam ce se intampla, fiind complet absorbit de momentul prezent. Capul bunicului se odihnea in poala ei. Cu o mana pe pieptul lui, simteam cum respiratia ii slabea. Cand nu a mai respirat, i-am spus bunicii:"Nani, imi pare rau, dar cred ca nu mai respira." Ea mi-a spus:"Asta a fost. Sa nu te sperii. A trait destul, nu mai are ce sa mai ceara de la viata." Si mi-a mai spus:"Sa nu uiti niciodata aceasta zi, sunt lucruri pe care nu trebuie sa le uiti niciodata. Sa nu ceri mai mult decat iti ofera viata.Atat cat este, este intotdeauna destul."