Am ajuns sa nu mai intelegem decat limbajul material al banului!

Se spune ca a existat odata un pom batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. In aceste situatii, de obicei egoul încearca sa iubeasca ceea ce este mai mare decât el, insa, pentru adevarata iubire, nimic nu este mare sau mic. Ea îi îmbratiseaza pe toti cei de care se apropie. Asadar, copacul s-a îndragostit de baietelul care venea în fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline, egoul, niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins, este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare  Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când poate darui ceva, egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
    Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac
întotdeauna sa te simti ca un rege. Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, pomul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale, cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult si a început sa se catere în pom, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, pomul se simtea fericit. Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni. De aceea, a început sa vina din ce în ce mai rar pe la pom. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Baiatul insa a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. A devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti: "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
    Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, pomul i-a strigat: "Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine". Baiatul i-a raspuns: "Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are întotdeauna un scop.
Iubirea nu are nici un scop, ea reprezinta propria sa rasplata. Uimit, pomul i-a spus baiatului: "Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am". "Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, pomii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani". Baiatul i-a spus: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani sau ceva. Am nevoie de bani".
    Pomul s-a gândit mult, dupa care a spus: "Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani". Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca pomului, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de pom, si astfel au trecut anii. Pomul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept. Cam la fel tânjea si pomul nostru, intreaga sa fiinta era în agonie.
    Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la pom. Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si îmbratiseaza-ma". Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte". Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine". Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?" Pomul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau într-o casa". "Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor". Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile pomului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
    Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou. Pomul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu". Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit.
   Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub pom. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp". Batrânul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca". Fericit, pomul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta de-a pururi întoarcerea ta". Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul pomului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din pom nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.
    Odata, o un copil s-a asezat langa radacina pomului, iar acesta i-a soptit: "Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj".