In Societate

Societatea este cea mai mare ciuma ce s-a abatut vreodata asupra umanitatii, este o masina de macelarit individualitati. Omul se naste "tabula rasa", inocent, liber si automat intra pe portile salonului de infrumusetare numit societate. Primii oameni pe care ii intalneste sunt parintii, care din dragostea lor ii dau copilului directive clare: ce sa devina in viata, ce are voie si ce nu, cum sa se comporte ce sa spuna si sa nu spuna, in fucntie de viziunea lor, fara a mai lua in calcul faptul ca poate copilul lor are o alta viziune, astfel primim prima lectie despre cum sa nu fim noi insine, primele conditionari primul streag in jurul gatului fiintei.

In caz ca munca parintilor nu ar fi destul de puternica, acestia isi cheama in ajutor cativa prieteni. Primii sunt profesorii, acestia duc omul pe o cale strict mentala, orice altceva este dat uitarii. Mama vrea sa fii medic, tata vrea sa fii inginer, profesorul vrea altceva si tu nu mai stii ce vrei. Poate ai fi un violonist care incanta milioane de inimi, poate ai fi un pictor ce imbucura privirea... dar ce conteaza ce vrei tu? Ca nu cumva sa iti formezi prea repede o opinie a ta, parintii isi cheama ultimii si cei mai puternici prieteni, artileria grea....esti dus la asa zisele case a lui Dumnezeu, de parca infinitatea ar avea un timp al ei, de parca nemarginirea are un loc al ei pe care sa-l numeasca "acasa". Aici fiinta e aruncata in purgatoriu, ti se inoculeaza idea ca esti un pacatos netrebnic si doar aici vei fi iertat si pentru ca ai indraznit sa fii recunoscator pentru darul ce l-ai primit si sa te bucuri de el la maxim, viata, sa-i dai adevaratul sens, intrinsec, celebrarea. Pe cand iese pe portile facultatii, omul si-a pierdut orice contact cu fiinta sa, cu sinele. Acum este un robot aparent frumos, cu un ego bine cladit, falsa imagine despre sine e terminata, acum urmeaza finisajul...Astfel incepe omul sa alerge dupa realizari greu de atins care ii vor distruge bucuria pentru viata si ii vor da in schimb numai nemultumire, angoasa, un gol nemuritor inauntru. Ceva lipseste intotdeauna, oricate case, masini, functii, oricati bani, orice faima nu e de ajuns pentru ca egoul vrea mai mult, tinde spre piscuri. Aici se nasc competitiile, lupte intre imagini false despre noi insine duse la extrem fara a ne gandi pentru o secunda daca e posibil sa ne comparam cu cineva dat fiind faptu ca suntem fiecare unici, Dumenzeu a luat pentru prima si ultima data forma ta, fiind unici dispare termenul de comparatie, nu poti compara 2 "lucruri" complet diferite. Aici se mai naste goana dupa succes, toti tindem spre piscuri dar acolo nu e loc pentru toti astfel cei ce raman mai jos sunt sortiti suferintei. Astfel ne umplem de nemultumiri si frustrari, uitam sa ne bucuram pentru ce avem, sa vedem frumsetea simplitatii, ne plangem cand altii zambesc si se bucura de viata desi nu stiu ce e alergarea, nu stiu ce e pipairea, nu stiu ce sunt culorile, lumina soarelui, nu stiu ce sunt trilurile pasarilor, poate nu stiu ce e mirosul de cafea ce inunda casa dimineata...Si totusi tot noi suntem ce-i care se plang, totusi sa continuam. De parca n-ar fi de ajuns ca am permis sa ne distrugem individualitatea, ne cautam o asa zisa pereche, de la care incepem si avem asteptari, ne atasam astfel incat ea sa nu se mai schimbe vreodata, sa nu cumva sa plece de langa noi, ii facem cadou o inchisoare si ea noua la fel, si numim asta iubire. Nu stim sa ne traim viata ca un cantaret solo ce se bucura de fluierul sau. Daca intalneste un tobosar fiecare se bucura de prezenta celuilalt creand o armonie intre fluier si toba. Cand sunt singuri si cand se despart fiecare stie sa se bucure de instrumentul sau. Slefuirea continua... Spunem ca ne casatorim, atat de puternica e iubirea noastra incat avem nevoie de acte doveditoare...in tot acest timp goana dupa "cariera" continua...Spunem ca ne facem copii si tot acest proces se reia, facem sacrificii pentru ei la fel ca parintii nostri, ca mai tarziu sa ne asteptam de la copii sa faca si ei sacrificii pentru noi si sacrificiul se transforma in razbunare... daca sacrificiul parintelui e pentru a sprijinii copilul atunci sacrificiul copilului anuleaza orice sacrificiu al parintelui. Si cu toate astea ajungem la batranete cand toti ne dau medalii pentru ce oameniii de caracter suntem, ce mari sacrificii am facut si astfel egoul e dus la implinire. Astfel ducem o viata plina de iluzii, o mare durere in piept, o interbare apasatoare "de ce nu am putut sa fiu eu insumi?". Ne cramponam de viata... si astfel masina de tocat individualitati si-a terminat treaba...esti ca si cum n-ai fi fost niciodata.