Amintiri dintr-o copilarie de Aur! (3)

Primii 9 ani, sunt anii care formeaza caracterul uman. Dupa aceea, oricat ai incerca nu mai poate fi educat. Eu am fost crescut de bunicii din partea mamei. Fiind singuri, cei doi batrani isi doreau ca ultimele zile sa le fie luminate de bucuria prezentei unui copil in casa. Mama si tatal meu nu au fost de acord, eu eram copilul lor cel mai mare, intaiul nascut, insa, pana la urma m-au trimis.

   Nu ma interesa joaca si nici nu aveam cum sa ma joc, pentru ca nu aveam cu cine. Parca ma vad in acei ani stand pe unde apucam. Casa noastra se afla intr-un loc superb, chiar in fata unui lac frumos si linistit. Mai puteai vedea cateodata un sir de cocori zburand. Pasarile erau singurele care tulburau pacea acelui loc, atat de perfect pentru meditatie. Si cand linistea este sparta doar de cantecul de dragoste al unei pasari, pacea care se lasa dupa, este si mai adanca. Lacul era plin cu flori de lotus. Stateam acolo ore intregi, atat de multumit de mine insumi, incat lumea din jur nici nu mai exista pentru mine.

   Bunicii mei stiau foarte bine cat de mult ma bucuram de singuratatea mea. Vedeau ca nu aveam dorinta de a merge in sat, de a intalni alti oameni, de a vorbi cu ei. Chiar si la intrebarile lor, foarte rare si acelea, raspundeam numai cu "da" si "nu". Nu ma interesa sa vorbesc. Au vazut cat de mult imi place singuratatea mea si si-au facut o datorie sfanta din ideea de a nu ma tulbura.

   7 Ani nu a facut nimeni vreo tentativa de a-mi corupe inocenta. Batranii casei, bunicii si servitorul lor, ma protejau in toate felurile posibile. Pe masura ce cresteam, am inceput sa ma simt stanjenit pentru ca ei nu vorbeau si nu se comportau normal fata de mine. De obicei, copiilor li se spune:"Taci din gura, tata are treaba, nu mai fa galagie, bunicul se odihneste. Stai cuminte." In copilaria mea, lucrurile s-au intamplat exact invers. Nu pot spune de ce, dar asa s-a intamplat. Nu e vina mea, nu e meritul meu.

   Batranii isi faceau semne unul altuia:"Nu-l deranja! Nu-i strica bucuria." Si uite asa, au ajuns sa iubeasca si ei linistea mea. Linistea e un viciu, e un fel de "infectie", mai ales linistea unui copil, care nu e fortata, care nu apare cand tu ii spui copilului:"ai grija ca primesti bataie daca mai faci zgomot!" Nu, aceea nu e liniste. Nu creeaza vibratia de bucurie despre care vorbesc, ca atunci cand un copil tacut, aflat numai cu sine insusi, se bucura fara motive. Fericirea lui nu are cauze. Fericirea lui inunda totul in jur.

   Asadar, dintr-o intamplare, 7 ani am ramas ancorat in linistea mea, netulburat de nimeni. Nu am fost batut la cap cu pregatirile pentru afaceri, politica, diplomatie, pentru lumea infinita din jurul meu. Bunicii mei m-au lasat sa fiu natural, mai ales bunica. Ea a fost cauza – acel lucru marunt care influienteaza o viata intreaga – ea a fost cauza, iar pentru ea am un profund respect. Era o femeie simpla, fara educatie, dar deosebit de sensibila. Ea a fost cea care a vorbit cu sotul ei si cu servitorul:"noi am trait o viata care nu ne-a adus nicaieri. Suntem tot atat de departe de adevar, si clipa mortii se apropie continuu. Nu trebuie sa influientam acest copil. Ce sa afle de la noi? Nu putem decat sa-l facem asemeni noua, si noi suntem nimic. Sa-i dam posibilitatea sa fie el insusi!"

   Obisnuiam sa-i aud noaptea vorbind, cand credeau ca eu dorm. Bunicul spunea:"Tu spui sa facem asta sau alta, eu fac, dar sa stii ca este copilul altora, si mai devreme sau mai tarziu va pleca la parintii lui. Ce vor spune ei? Ca nu l-am invatat sa se comporte, ca este un salbatic…" Bunica spunea:"Nu-ti fa griji pentru asta. Lumea e plina de oameni civilizati, care se comporta dupa eticheta, si la ce bun? In cel mai rau caz, parintii lui se vor supara pe noi. Si ce daca? Sa se supere! Supararea lor nu ne poate afecta pe noi, si pana atunci copilul va fi destul de puternic pentru ca ei sa nu ii mai poata schimba cursul firesc al vietii."

   Ii sunt profund recunoscator acelei femei batrane. Bunicul era mereu ingrijorat ca mai devreme sau mai tarziu, parintii mei ii vor spune:"Nu l-ai invatat nimic pe copilul asta." Bunica nu a fost de acord sa am un perceptor. In sat, exista un batran care cunostea putin cititul, aritmetica, geografia. Facuse numai clasele primare, dar era cel mai educat om din sat. Bunicul incerca mereu:"Ar putea sa vina sa-l invete cate ceva. Alfabetul, socotelile simple… Cand va merge la parintii lui, acestia vor vedea ca nu au fost 7 ani pierduti." Dar bunica se tinea tare:"Lasa-i pe ei sa faca ce vor dori atunci cand copilul va ajunge la ei. Anii acestia trebuie sa ramana pentru dezvoltarea lui naturala, si noi nu vom interveni." Si ii aducea acelasi argument intotdeauna:"Tu cunosti alfabetul. Si ce daca? Stii si aritmetica. Si ce-i cu asta? Ai castigat niste bani, de ce vrei tu ca si copilul asta sa castige bani si sa traiasca asemeni tie?." Si cu asta ii inchidea mereu gura batranului. Ce putea sa faca el? Se afla in dificultate pentru ca nu putea sa o contrazica, si stia ca tatal meu pe el il va lua la intrebari, nu pe ea. Asa s-ar fi si intamplat, daca bunicul nu ar fi murit, din fericire pentru el, inainte ca tata sa-reproseze aceste lucruri.

     Imi dadeam seama ce necazuri ii fac lui Nana. Statea toata ziua in "gaddi", scaunul lui de om bogat, ascultandu-si clientii, si mai mult, pe cei care veneau sa se planga la el. Le spunea:"O sa platesc raul pe care ti l-a facut nepotul meu, dar nu am cum sa il pedepsesc."

   Avea multa rabdare cu mine iar eu eram un copil obraznic… Chiar si cu asta ma scotea din sarite… Doamne daca as fi avut eu un copil ca mine! As fi clacat in cateva minute si l-as fi dat afara din viata mea pentru totdeauna. Cine stie, poate ca anii aceia au facut un miracol pentru bunicul meu, poate ca marea lui rabdare, a fost rasplatita. Cert este ca el a devenit foarte tacut. Am vazut linistea crescand in el, in fiecare zi. Mai spuneam cateodata:"Nana poti sa ma pedepsesti! Nu trebuie sa fii mereu atat de iertator…" Si el plangea, daca va vine sa credeti! Ii veneau lacrimi in ochi si spunea:"Nu pot sa te pedepsesc, pot sa ma pedepsesc pe mine, dar pe tine nu…" Nu am vazut niciodata in ochii lui mania si credeti-ma, am facut mai multe rele decat 1000 de copii normali. De cand rasarea soarele si pana la apus, faceam numai prostii. Cateaodata il suparam sau il deranjam noaptea sau chiar la 3 dimineata… Si niciodata nu mi-a spus:"E tarziu, un copil nu sta treaz la ora asta!" Nici macar o singura data. Evita sa priveasca ceasul cu mine de fata. 

   Nu ma lua niciodata la templul unde mergea… Eu ma duceam acolo cand nu erau slujbe, ca sa fur prismele de cristal de la candelabre. Incetul cu incetul, le-am luat aproape pe toate. Cand a aflat despre asta, bunicul meu a spus:"Si ce daca? Acele candelabre au fost donatia mea, si am sa aduc altele… Copilul nu fura, prismele sunt proprietatea lui nana. Eu am facut acest templu." Preotii nu se mai plangeau. La ce bun? Erau servitorii lui nana.

   Nana mergea la templu in fiecare dimineata, dar n-a spus niciodata:"Vino cu mine." Nu m-a indoctrinat. ACESTA ESTE CEL MAI MARE LUCRU, SI ANUME, SA NU BAGI PE GAT CEVA ALTUIA. E o mare greseala sa fortezi un copil sa-ti impartaseasca credintele, dar el nu a facut-o. Da, aceasta este cea mai mare ispita. In momentul in care cineva, cumva depinde de tine, sa incepi sa il indoctrinezi. El niciodata nu mi-a spus:"Esti un jainist."
   Aceasta este una din cele mai minunate afirmatii pe care le-am auzit vreodata:"Ating cu devotiune picioarele tuturor celor care s-au cunoscut pe ei insisi", fara diferente: hindusi, jainisti, budisti, crestini, musulmani. Acest verset ar trebui scris in toate templele, biserici, casele de rugaciuni, pentru ca spune:"Ating cu devotiune picioarele tuturor care s-au cunoscut pe ei insisi" si nu "al celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu…`` Putem reunuta chiar la nume si la pronume, pe care le-am folosit numai pentru traducere. Care este, pana la urma, obiectul cunoasterii? Nu exista nici un obiect al cunoasterii, nu e nimic care sa fie cunoscut, EXISTA NUMAI CEL CARE CUNOASTE!
    Mantra aceasta a fost singurul dar religios pe care l-am primit de la bunica mea. Intr-o seara ea mi-a spus:"Vad ca esti treaz. De ce nu dormi? Planuiesti vreo noua boacana?" Osho:"Nu, ma framanta o intrebare. Toata lumea are o religie, si cand ma intreaba pe mine de ce religie apartin, dau din umeri… Ce ar trebui sa raspund?" Bunica:"Eu insumi nu apartin nici unei religii, dar cunosc si iubesc o mantra. Ea este singurul raspuns pe care ti-l pot da. Face parte din traditia jainista. Am repetat-o de mii de ori si am cunoscut linistea pe care mi-a adus-o gandul de a atinge picioarele tuturor celor care detin cunoasterea. Pot sa iti spun aceasta mantra, dar alte lamuriri nu cred ca iti pot da." Femeia aceea a facut un lucru mare, pentru ca in ceea ce priveste religia, toata lumea minte. Crestinii, evreii, jainistii, musulmanii, toti mint. Vorbesc despre Dumnezeu, despre iad, rai, ingeri, si despre toate prostiile, fara sa cunoasca absolut nimic. Ea a fost minunata, nu pentru ca a avut vreo cunoastere, CI PENTRU CA NU A FOST CAPABILA SA MINTA UN COPIL!
    Nimeni nu ar trebui sa minta. Pe copii cu atat mai putin, este de neiertat. De secole, copiii au fost exploatati tocmai pentru ca doreau sa aiba incredere in ceilalti. Ei pot fi foarte usor mintiti, vor crede neconditionat. Daca esti tata sau mama, ai impresia ca ai absoluta dreptate. De aceea traieste omenirea in coruptie, intr-o mocirla a minciunii… Daca am face un lucru simplu, si anume, sa nu ne mai mintim copiii si sa ne recunoastem ignoranta in fata lor, am fi si noi pe calea cea buna, si i-am ajuta si pe ei sa paseasca pe ea. Copiii sunt numai inocenta, nu ii incarcati cu asa-zisa voastra cunoastere! Fiti mai intai voi insiva inocenti, autentici!